„Nu cred decât în foc. Viaţă. Foc. Fiind eu însămi o flacără, îi înflăcărez pe alţii. Niciodată moarte. Foc şi viaţă. Le jeu." (Anaïs Nin)
Cel de-al treilea volum din provocatorul „Jurnal al dragostei“, Foc este o carte a oglinzilor, a jocurilor erotice, a iubirilor paralele (care se hrănesc sau se anihilează reciproc). Un concert de muzică a trupului. Şi o vivisecţie, pasională şi lucidă în acelaşi timp, a eului feminin în plin proces de autodezvăluire. Sau poate de automistificare? Să fie jurnalul o ţesătură densă de „minciuni miraculoase", inspirate şi menite să inspire? Există oare şi în scris o anume naturaleţe a actriţei care se joacă pe ea însăşi?
„Jurnalul meu este o oglindă; el spune povestea visătoarei care, cu multă vreme în urmă, îşi trăia viaţa aşa cum ar fi dat paginile unei cărţi" - scrie Anaïs Nin. Foc, al treilea volum din celebrul jurnal necenzurat al scriitoarei, are ca fundal New Yorkul anilor 1934-1937, „o uriaşă jucărie sclipitoare", în care Anaïs Nin evadează din colivia aurită a vieţii alături de soţul ei, Hugo Guiler. Pentru ea, erosul înseamnă dualitate şi, inevitabil, tragedie. Alături de psihanalistul Otto Rank, trăieşte orgii ale minţii; cu scriitorul Henry Miller, împărtăşeşte febra creaţiei şi atinge extazul. Mărturiseşte însă că îl aşteaptă pe bărbatul care o va mântui de toţi ceilalţi şi, poate, îl găseşte în pasionalul Gonzalo Moré, de descendenţă incasă, care îi deschide porţile misticismului. Meditează asupra naturii masculine şi feminine, asupra sexualităţii, viselor, psihanalizei şi dorinţei de creaţie. Cât din fiinţa ei profundă ne dezvăluie însă Anaïs Nin? Cât din jurnalul ei este persona, mască, plăsmuire, şi cât este „pură" autobiografie?
